Tudor Arghezi povesteşte despre soţia sa, Paraschiva, care i-a fost devotată în timpul perioadei de detenţie, alegând terenul de la Mărţişor pentru a fi aproape de soţul său. La orice manifestare mergeau în familie, iar casa lor a devenit în scurt timp un loc prosper.

Viaţa duhovnicească a jucat un rol important în creaţia lui Arghezi, care a scris mai mulţi psalmi, rugăciuni şi diverse poezii de inspiraţie religioasă.

Abia în 1910, numele său apare din nou în presa românească, cu o poezie publicată în Viaţa socială“. În 1916, se căsătoreşte cu Paraschiva Burda, o bucovineancă pe care o cunoscuse cu 6 ani mai devreme şi alături de care avea să rămână întreaga sa viaţă. Despre dânsa, scriitorul spunea: „Fără ea n-aş fi putut să devin ceea ce am devenit, nici scrie, nici trăi. Fără Paraschiva nu aş fi putut birui în viaţă“. Din cauză că scria la o revistă germană în timpul primului război mondial, Arghezi e acuzat de colaboraţionism şi condamnat pentru prima dată la 5 ani în închisoarea Văcăreşti.

Pe durata celor 11 luni de detenţie (a fost eliberat mai devreme la intervenţia lui Iorga), Paraschiva îi ducea zilnic oala cu mâncare. Mai târziu, acesta avea să spună, mai în glumă, mai în serios, că a ales terenul de la Mărţişor pentru ca, dacă va fi închis din nou la Văcăreşti, să-i fie Paraschivei mai uşor şi să fie mai aproape ca să-i aducă zilnic oala cu mâncare. În 1924 se naşte fiica Domnica, iar în 1925 – fiul Iosif. Cei doi copii au fost alintaţi ca Mitzura şi Băruţu. Domnica şi-a căpătat numele după ce Arghezi a citit într-un dicţionar japonez că Mitzura înseamnă rază de soare. Iosif a căpătat numele Băruţu, de la felul în care spunea „dă ‘băruţu“ (păhăruţul), atunci când era mic. De altfel, atât animalele din curte, cât şi unele obiecte ale familiei aveau nume – un fel de a-ţi apropia omul, animalul sau obiectul, iar această dragoste pentru cele din jur este cu siguranţă unul dintre secretele farmecului pe care îl are locul. Familia a fost foarte importantă pentru Arghezi, astfel că, „la orice manifestare din provincie ca şi la orice vilegiatură la care am fost invitat, m-am dus împreună cu soţia mea. După ce au crescut copiii – Băruţu si Mitzura, întrebam întotdeauna dacă putem merge toţi patru. Dacă nu se putea, rămâneam acasă cu toţii“.

În 1930, familia se instalează la Mărţişor. Despre acei primi ani, Arghezi povestea: „Suflecându-mi mânecile, eu şi nevastă-mea, împreună cu Costache, am tras brazda nouă. Pe lângă nucul din grădină, am construit un fel de coşarcă pentru unelte şi pentru puţină odihnă. O maşină hârbuită ne aducea aici şi ne ducea în oraş iarăşi în fiecare zi… La noi a scânteiat prima dată lumina electrică... A urmat telefonul, apoi apa curentă... poştaşul aducea în tolba lui atâta corespondenţă, ziare şi reviste într-o zi, cât nu căra într-o săptămână în tot dealul. Gospodăria, aşa cum arată azi, a fost terminată în 1940. „Cot la cot cu Paraschiva, am arat împreună, am semănat şi am cules roadele pentru prânzul şi cina fiecărei zile a noii epoci de existenţă în Mărţisor… Acolo unde locuiesc fac toate muncile unui argat, laolaltă cu nevasta şi copiii mei, cărora nu le e ruşine decât de patru lucruri – să nu paraziteze, să nu mintă, să nu fure şi să nu cerşească”.

Între 1937-1947, scriitorul şi-a amenajat şi o tipografie, la care planifica să-şi tipărească toate cărţile, dar a tipărit doar una până la urmă - „Drumul cu poveşti“. A mai publicat şi câteva numere de ziar sau cărţi pentru alţii.

Astăzi, clădirea este unul dintre cele 2 spaţii de muzeu, al doilea fiind etajul casei propriu-zise. Cele 2 clădiri arată două laturi diferite ale personalităţii poetului. În tipografie se găsesc mai ales unelte ce spun povestea vieţii sale de zi cu zi, în timp ce în casă afli mai multe despre Arghezi poetul, estetul şi omul de cultură.

În curtea casei, sub un nuc bătrân, se odihnesc, sub lespezi de piatră, soţii Arghezi. Alături, e lăsat un spaţiu liber. De asemenea, în ogradă sunt cuşca şi mormântul lui Zdreanţă, câinele la care Arghezi a ţinut foarte mult. În tipografie, se mai află şi astăzi cutiile pentru literele de plumb, dar nici o literă nu se mai păstrează. Tot aici se găsesc un teasc ţărănesc şi unul mecanic – lui Arghezi îi plăcea să-şi facă singur vinul şi avea, de altfel, o vie destul de întinsă.

Odată cu venirea comuniştilor, i s-a cerut o cotă de pământ cu vie, dar întrucât el a refuzat să dea ceva Statului, a decis să-şi scoată toată via şi şi-a lăsat doar un butaş-doi, din care se mai servea cu struguri, pentru gust. Tot în tipografie, se află şi o fotografie cu fosta gheţărie a gospodăriei. Era o construcţie pe jumătate îngropată în pământ, folosită ca frigider, în care familia ţinea vin, fructe şi alte produse. Acoperişul era făcut dintr-un amestec foarte rezistent şi bun izolator, făcut din fire de bambus şi ciment, adus din Italia. De asemenea, acolo se află câteva obiecte de gospodărie şi talanga vacii pe care Arghezi o îndrăgise, singura vacă pe care a avut-o în gospodărie. Într-un colţ, se află şi o „clocitoare“, primită de Paraschiva din America – de fapt un incubator pentru ouă. Paraschiva n-a folosit-o niciodată, pentru că, zicea ea, „puii sunt clociţi de găină, de la Dumnezeu, şi lasă-i să stea împreună cu mama lor“. Pe lângă toate, tipografia este înţesată de fotografii cu familia Arghezi şi câteva pagini din celebrele „Bilete de papagal“, câteva coperţi de carte şi pagini de ziare, scrise sau publicate de scriitor.

Puţin mai la vale de tipografie, până acum 20 de ani, erau şi stupi, pe care îi găsim descrişi într-o poezie: „În căciuli de stuh şi paie / Stupii stau pitiţi în ploaie / Printre crăcile de prun / Par un sat ori un cătun.“

De Lucian Reniţă

Acest articol îl puteţi citi şi în revista Vacanţe la ţară (http://www.vacantelatara.ro).