“Gustar”(augustul nostru cel de toţi anii) îmi readuce adierea parfumată a fructelor copilăriei, împachetate – spre a fi puse la păstrat - în filele îngălbenite ale cărţilor “prietenilor” necunoscuţi şi totuşi deja celebri în mare parte(Alecsandri, Creangă, Delavrancea, Teodoreanu, Sadoveanu, Sevastos, Nonea, Stancu, Băjenaru, Chiriţă, Pancu-Iaşi, Tudoran, Sântimbreanu, Topolog, Hânguleşteanu şi încă alţi câţiva), ignoraţi şi tot mai rar răsfoiţi de tânăra generaţie a computerelor, a muzicii dance sau hip-hop şi a “academiilor de biliard” de la această răscruce de veacuri.
Pentru generaţia mea, gustar era de obicei luna “minunată” a lecturilor suplimentare şi obligatorii, a caietului de rezumate (adesea - precum fructele ce apucau a se pârgui în această perioadă - “furate”, pentru “a fi la număr” şi a crea “impresie”, la început de nou an şcolar, “doamnei” ori profului de română), a ultimelor pozne şi a genunchilor juliţi, care se asortau cum nu se putea mai bine cu negreala iodurată a degetelor şi palmelor “desfăcătoare” de nuci verzi.
Dar augustul trecea cu o viteză mai mare decât cea a unei rachete cu patru trepte şi de, ne trezeam faţă în faţă cu “răpciune” care ne umplea sufletul de voie bună şi în egală măsură amărăciune. Se apropia începerea şcolii, şi deşi nu făceam parte din grupul celor care iubeau din rândul activităţilor şcolare doar recreaţia mare, apropierea noului an îmi dădea nenumărate emoţii. Emoţiile reântâlnirii cu colegii de clasă, cu “buna învăţătoare”, mai târziu cu noii şi tinerii profesori sosiţi an de an în micul oraş sau… iubita plecată peste vară din urbe; toate îmi creau insomnii, griji legate de procurarea florilor ce aveau să fie oferite, dar mai ales mă făceau ca în 15 septembrie(răpciune) să îmbrac - pe sub tradiţionala nouă uniformă – salopeta din “piele de găină”(Doamne şi cum mă mai furnica epiderma!).
Şi peste toate acestea, cele mai frumoase clipe erau cele ale istorisirilor de vacanţă. Ale excursiilor, drumeţiilor, peregrinărilor, expediţiilor sau pribegiilor celor trei luni fără şcoală, fără note. Călătoriile noastre, din acel timp, nu se numeau turism. Mai mult, călătoream destul de puţin, în unele cazuri hoinăream sau ne plimbam - de multe ori fără să plecăm de acasă – pe deasupra norilor, ţărilor, hărţilor, atlaselor sau cărţilor.
Da, călătoream plimbându-ne până la biblioteca orăşenească sau cea a “petrolului” ori pe la vre-un coleg sau prieten care ne împrumuta “biletul” visului de călătorie. Ceea ce urma erau: excursiile “pe drumuri de munte”, la Humuleşti, ori prin Dumbrava Minunată; vizite la Medeleni, în “dulcele târg al Ieşilor” ori la Bucureşti; expediţiile alături de Gulliver ori împreună cu “cavalerii florii de cireş” sau în echipajul Căpitanului Cook; îmbarcări la bordul “Speranţei” şi câte şi mai câte. 
De unde această cutezanţă, de unde această dorinţă de a călători, de unde această forţă a imaginaţiei care te face să ajungi cu sufletul acolo unde doar cu mintea izbândeşti? Poate din dulcea Moldovă, poate de la străbunii şi părinţii noştri. Anecdotic se ştie că “regele poeziei”(Vasile Alecsandri – ajuns mai apoi ministru de externe) s-ar fi născut în căruţă, semn care a fost apoi justificat de o existenţă plină de voiaje; mai apoi a apărut trenul şi ritualul “botezului moldovenesc” care nu este de ignorat. Ce spune ritualul acestui botez? Doar că după cel tradiţional, săvârşit de preot, copilul este dus în cea mai apropiată staţie CFR. Aici şeful de gară, sau impegatul de mişcare, îşi pune tacticos chipiul roşu pe cap, aşează copilul cu poponeţul pe şina ferată şi atingându-l gingaş cu paleta - ce dă semnalul de pornire trenurilor - rosteşte: ”Liber pentru toată ţara şi lumea întreagă!”.
Nu-mi dau seama cât adevăr şi câtă exagerare există în această mică fabulaţie. Cert este că primul loc de muncă pe care mi l-am visat şi dorit a fost acela de mecanic de locomotivă cu aburi, apoi că soţul bunei mele învăţătoare era cel mai chipeş şef de gară, iar nu în ultimul rând că sunt moldovean prin naştere şi creştere. În ceea ce priveşte călătoriile vă pot spune, fără să mă laud, că am făcut câteva. Dar, cele de care îmi amintesc cu deosebită emoţie - mai ales acum la început de răpciune – sunt cele făcute împreună cu colegii mei de clasă şi cea care ne-a deschis gustul pentru călătorie, distinsa doamnă învăţătoare Maria. I. Catană.
Am fost mai întâi alături de doi eroi celebri pentru generaţiile de copii din sud estul european, al deceniilor cinci-şase din secolul XX: “Dadecică” şi ”Habarnam”. Aşteptam cu înfrigurare orele de lectură. Atunci vocea caldă şi melodioasă a ”doamnei” făcea ca să dispară ca prin farmec, până la sunetul clopoţelului, catedra şi tabloul de deasupra ei, să nu mai existe zidurile şcolii şi să nu mai scârţâie banca, iar în liniştea care ne cuprindea eram părtaşi tuturor întâmplărilor şi călătoriilor. Aşa a fost apoi şi cu Robison Crusoe, cu Tic şi ceilalţi “cireşari” sau cu Anton Lupan şi al său echipaj, ori cu cei doi Ghika – Comăneşti (Dimitrie şi Nicolae, primii români în Cornul oriental al Africii). De aici şi până la lecturile suplimentare, vizita bibliotecilor, excursiile documentare, planurile de expediţii (fie ele şi doar pe Osoiu sau Măgura, ori temerarele călătorii până la Valea Uzului sau Lapoş) nu a mai fost decât un pas.
Asemeni mie mulţi alţi români au călătorit doar imaginar, în bună parte până la începutul anilor nouăzeci ai actualului secol. Acest lucru explică într-un fel şi dorinţa nebună a românilor de a călători, care a dus la marele număr de agenţii de turism apărute în ultimii zece ani. Fără doar şi poate şcolii, dascălilor săi îi sunt datoare mare parte dintre acestea.
Am gândit şi m-am văzut dator să vă prezint toate acestea, după o seară de lungi depănări trăită în compania a altor doi dascăli de excepţie – de sorginte mehedinţană de astă dată – doamnei Maria Vişan Stoian şi a domnului Eliodor Popescu, nu departe de Podul lui Dumnezeu, la Ponoarele. Amândoi sunt implicaţi în momentul de faţă în importante proiecte de relansare a satului românesc prin turism. După cum îi cunosc eu, dar mai ales după cum îi cunosc cei care le-au fost elevi şi cei împreună cu care activează acum visele făurite vor deveni realitate.
Călătoria, imaginară sau reală, porneşte şi se reântoarce – sub o formă sau alta - de la şi în şcoală. E început de răpciune şi sunt un pic cam mişcat. Mişcaţi ca şi mine sunt toţi dascălii şi slujitorii şcolii care vor mai trece odată, alături de discipolii lor şi părinţii acestora, peste momentele “îmbarcării” care în urma “marii hoinăreli” conduc inevitabil la operaţiunea numărării bobocilor, mai mari sau mai mici.
Vânt bun din pupa şi să vi se împlinească năzuinţele - mai tineri sau mai copţi - matrozi, căpitani ori amirali! Lume vă aşteaptă s-o cunoaşteţi sau să vă cunoască, dar până atunci “zăboviţi un bob” prin şcoală, de aici pornesc călătorii înspre toate dimensiunile. Fie ca cea aleasă de fiecare dintre noi să ducă acolo unde cu gândul şi inima dorim!