Cum va ziceam anul trecut, inaintea parasirii Statelor mult dorite mi-am luat o vacanta de o luna jumate. De la 1 noiembrie pana la Craciun nu am facut decat sa imi indeplinesc dorinte mai vechi si mai noi in materie de calatorii si reinnoirea prieteniilor. Fiecare a avut ceva aparte, insa cea mai interesanta calatorie din punct de vedere al noutatii si ineditului a fost cea de pe Riviera Maia, in peninsula Yucatan din estul Mexicului, la tarmul marii Caraibelor.

La 9am intr-o duminica de noiembrie, cand orasul inca nu se trezise, taxiul meu a oprit in fata aeroportului. Cu ochelarii de soare pe crestet si zambetul pe buze, am coborat pasind repede si usor, tragand dupa mine o valiza mica, roz (da, da! vad deja zambete inflorind) ticsita cu minuscule haine de vara si costume de baie. M-am oprit in fata ghiseului AeroMexico salutandu-l vesela in spaniola pe dragul de Christian, deja la datorie cu mult mai devreme decat mine. Chris e unul din colegii de apartament al fostului prieten al fetei cu care sora mea a impartit o casa in timpul anului universitar de schimb petrecut la Barcelona, Spania si pe care l-am regasit in San Diego, CA cativa ani mai tarziu. Acum el a fost cel care a avut grija de detaliile calatoriei mele in tara sa natala.

O ora mai tarziu eram deja instalata pe locul 1A, de data aceasta la Business Class, cu un pahar (de sticla!) de jugo de naranja (fresh de portocale), rasfoind o revista de prezentare a frumusetilor Mexicului si asteptand curioasa sa vad cine imi va fi companion de calatorie. Ghinion de nesansa langa mine s-a asezat cel mai necioplit calator posibil, dotat cu o pereche de pantofi de dorobantier si cu o respiratie demna de o noapte de pomina. Slava Domnului, a adormit imediat ce avionul s-a desprins de sol! Iar eu am putut admira la decolare imaginea identica cu cea de pe harti a orasului/portului San Diego si doua ore mai tarziu, la aterizare in Los Cabos, pe cea a varfului peninsulei Baja California inmuiat in apele turcuaz ale Pacificului.

Los Cabos s-a dovedit o oprire scurta, insa numai buna de intrat in atmosfera si de a incasa viza mexicana in pasaport. Intregul efectiv al aeroportului este extrem de amabil. Culmea, lenea si calmul tipic latin nu par sa enerveze in umbra zambetului aparent sincer. Nici urma a dezgustului intalnit in Tijuana, in aceasta oaza la capatul desertului, ci doar eleganta si bunavoie.

A doua parte a calatoriei spre Mexico City mi-a adus un companion de drum tipic becalian. Un tip guraliv, de varsta a doua, ce pretindea a fi avocat, proprietar al echipei de fotbal Cruz Azul, proprietar de hoteluri si implicat in afaceri cu ciment in Mexic. Ce sa mai zic ?! destul de multa informatie pentru un zbor de doua ore… In orice caz, inainte ca avionul sa aterizeze in capitala, primisem deja destule informatii despre oras, cat si numarul de telefon al companionului meu cu invitatia de a zbura cu elicopterul lui la fabrica de ciment si la hotelul lui de la Pacific. Cu toate acestea, ma indreptam catre directia opusa.

.... Ma indreptam catre un oras plin de istorie, cultura, oameni cu trasaturi si trecuturi diferite, praf, masini… viata.  Explorarea turistica a inceput la bordul unei masini pline cu fete galagioase si vesele ce tocmai se reintalnisera dupa patru ani. Una sofa, alta tinea loc de ghid, iar eu prindeam instantanee ale unui oras mereu in miscare. Am inlocuit engleza cu spaniola, pe care spre marea mea surprindere o stapanesc destul de bine! Sporavaind, am parasit aeroportul Benito Juárez, am trecut prin cartierele marginase si ne indreptam catre Paseo de la Reforma – bulevardul ce taie capitala Ciudad de México.

Inainte de a ajunge aici, aveam in minte doar doua elemente ale orasului – statuia ingerului independentei si corespondentul in dimensiuni al steagului din Tijuana. Insa trecand prin Plaza de las Tres Culturas am invatat ca in México (cum numesc orasul localnicii), in mod traditional se impletesc trei culturi: cea pre-Columbiana, cea spaniola si cea mexicana, rezultata din primele doua. Aici se afla temple ale culturii Tenochtitlan, ruine ale conchistadorilor spanioli, dar si cladiri ale partidelor politice moderne. Nu e de mirare ca acesta este orasul cu cele mai multe muzee din lume, cu cea mai mare cantitate de cultura pe cap de locuitor.

Am inconjurat centrul delimitat de Paseo de la Reforma, parcul Alemada si piata centrala. E incredibil cat de multe elemente culturale intalnesti la tot pasul. De altfel, intreaga piata este inconjurata de cladiri cu arhitectura spaniola ce astazi gazduiesc diverse ministere. Altele sunt pur si simplu piese de arta. Casa de los Azulejos sau ”casa de mozaic” este un restaurant de o frumusete aproape europeana, incarcata de cultura si istorie mai veche decat revolutia mexicana. Palacio de Bellas Artes construit in stilul art nouveau este piesa de gratie a centrului istoric. Nu o mai vazusem in nici o poza de-a prietenilor mei ce vizitasera pana acum orasul. Nu stiam nimic despre ea, insa a devenit primul motiv de a ma reintoarce in México City. Cladirea merita descoperita in intregime – poarta rol de teatru liric, gazduiste colectii permanente de arta, are o murala complexa ce il include si pe Diego Rivera, iar la etaj se desfasoara muzeul national de arhitectura a Mexicului. In mijlocul pietii, intradevar se inalta geamanul steagului din Tijuana – unul dintre cele mai mari pe care le-am vazut vreodata. Cu toate ca am in minte dimensiunile si impactul celuilalt pe care il vezi chiar de pe taramul american, in comparatie cu piata centrala imensa oglindind parca imensitatea Mexicului, acesta nu mai da acelasi impresie… Insa piata centrala are acelasi suflu de loc de intalnire, de furnicar al tineretului local, la fel ca Piccadilly Circus in Londra, St Michel in Paris, Plaza Catalunya in Barcelona sau piata Universitatii la noi…

Urmand traficul pe Paseo de la Reforma intalnim columna falnica a ingerului independentei, simbolul capitalei. Circulam spre parcul-padure Bosque de Chapultepec, resursa cea mai importanta de apa a aztecilor in trecut si de aer curat a mexicanilor de azi – un fel de Central park ce ofera o sansa schimbarii stereotipului fata de Mexic drept o tara inapoiata catre imaginia unei tari moderne si cu o civilizatie de invidiat.

O data cu noaptea am parasit centrul aglomerat pentru periferia San Ángel si Cayoacán. Artistul Diego Rivera si sotia sa, Frida Kahlo au trait in San Ángel, iar datorita lor orasul a devenit monument istoric al capitalei. In Cayoacán aveam sa-mi petrec seara si noaptea dinaintea experientei Maia. In acest oras s-a nascut si a murit artista-erou popular feminin Frida Kahlo. Tot aici se alfa unul dintre bazarele tipic mexicane cu fructe confiate, dulciuri traditionale, suveniruri, parcuri si terase pline de oameni chiar si in cele mai inainte ceasuri din noapte. Insa ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul ca in Iglesia de San Juan Bautista – catedrala centrala – serviciul religios continua in acea duminica chiar si dupa orele 19… Seara am incheiat-o evident invatand sa beau tequila in stil mexican, pe post de leac babesc si fara repercursiuni matinale.

* Imaginea: Palacio de Bellas Artes - Ciudad de México, Mexic